Feeds:
Articole
Comentarii

Buturuga mică…

Zilele astea îmi pare că trăiesc o pagină din cartea pe care tocmai o citesc: David și Goliat de Malcolm Gladwell, o carte despre avantajele dezavantajelor.

În 16 noiembrie am văzut uimitoarea eficiență a dezavantajului și încă mă mai minunez de asta.

Poate că unul dintre cele mai mari dezavantaje este să-ți dorești cu ardoare ceva, să ai dreptul să încerci să-ți împlinești dorința și să ți se calce în picioare acest drept. Asta s-a întâmplat cu românii din diaspora. Era clar că ei singuri nu aveau puterea de a aduce schimbarea, erau dezavantajați atât ca număr, cât și ca locație. Unii subliniau dezavantajul lor și ca semnificație, încercând să arate că sunt, de fapt, ceva mai puțin români decât cei de acasă. Am citit acum vreo săptămână un articol care spunea că oricum nu contează ce s-a întâmplat la primul tur la secțiile de vot din străinătate fiindcă și dac-ar fi putut vota toți românii din diaspora, ar fi însumat doar un procent. Era oricum puțin, ne explica rezonabil autorul, de ce toată agitația asta, ce mai conta că unii n-au putut vota? Hai să nu numim ce s-a întâmplat acolo fraudă, ticăloșie sau hoție, hai să spunem doar că miile de oameni care au așteptat în ploaie și frig fără să voteze au suferit un dezavantaj. Cei care au închis ușile au chemat jandarmii. Avantaj. Cei care au rămas afară nu aveau pe cine să cheme. Dezavantaj. Cântatul în ploaie îți poate încălzi inima sau distruge gâtul, dar nu ajută la vot. Așa se pare.

Dar hai să ne uităm mai bine! Cu cât mai plouați, înfrigurați și batjocoriți erau românii din străinătate, cu atât mai revoltați, determinați și responsabilizați erau cei de acasă. Gazele lacrimogene care s-au abătut asupra românilor din Paris au ars pupilele celor din București. Ploaia din Londra i-a udat până la piele pe românii din Iași. Batjocora aruncată asupra românilor din Germania a străpuns inimile celor din Constanța. Negarea drepturilor românilor din diaspora a mușcat ca o sârmă ghimpată în carnea timișorenilor. Toate acestea semănau în inimile oamenilor semințele schimbării iar semințele germinau implacabil, nevăzute, nebănuite de cei care dețineau avantajul, ca un aluat în care cineva amesteca în taină boabe dospitoare de miracol. Cu cât încercau să ne dezbine politicienii puterii în „noi” și „ei”, cu atât ne era mai limpede tuturor că suntem cu toții doar… „noi”.

Comunicarea bate manipularea. Cu cât mai mințiți erau cei de acasă, cu cât mai departe mergea nerușinarea manipulării, cu atât mai clară, cu atât mai puternică se făcea legătura românilor cu compatrioții lor de pretutindeni.

Iubirea bate frauda. Cu cât îi batjocoreau guvernanții pe românii din străinătate, cu atât îi iubeau mai mult cei de acasă. Și, de fapt, iubind diaspora, România ajungea în sfârșit să se iubească pe sine, să creadă, să știe că merită mai mult. Iar românii din străinătate au arătat că le pasă, că nu sunt duși nici cu vorba, nici cu pluta. Poate că ne plângem de români și deplângem România, dar dacă simțim că ai noștri sunt în pericol, nu stăm acasă; cu inimile, cu vocile, cu orele pierdute, cu ochii arși, cu disconfortul copiilor noștri, cu trupurile epuizate de frig în stradă ne punem între ei și dictatură.

Duminică în drum spre secția de vot m-am rugat să nu plouă în Europa, în orașele în care așteaptă românii să voteze. Însă în multe locuri a plouat: cerul arunca în scenă ultimul dezavantaj – strălucitor, limpede și transparent. Într-un paradoxal și minunat act de iubire, Dumnezeu turna ploaia Sa peste românii umiliți la cozi în Europa. Într-un paradoxal, minunat și disperat act de iubire, românii refuzau să plece acasă, chiar dacă știau deja că nu vor mai putea vota și chiar dacă ploua. Și poate tocmai ploaia asta a fost picătura care a umplut paharul României. Dintr-odată schimbarea era și necesară și posibilă. Și putea fi înfăptuită fără sânge. În Europa ploua peste românii batjocoriți la cozi. Iar peste cei din țară se prăbușeau tavanele ude. Nu se mai putea sta în casă. România avea dintr-odată destule lacrimi, destulă cerneală.

Sunt întru totul de acord cu tovarășul care a scris că românii din străinătate nu au reprezentat un avantaj în aceste alegeri. Diaspora a fost dezavantajul care a trezit puterea iubirii și comunicării, dezavantajul care i-a pus în mișcare pe cei blocați, a aprins revolta celor neimplicați și a stârnit compasiunea celor nepăsători. Dezavantajul celor care nu au putut vota a fost praștia cu care Davizii de acasă au tras lovitura de grație lui Goliat. Sau, mai pe românește, românii din străinătate au fost buturuga mică. Guvernanții au dat cu piciorul în buturuga mică a diasporei. Însă românii de acasă au îmbrățișat-o cu ambele mâini și, ridicând-o aproape de inimă, au transformat-o într-o avalanșă de foc care a topit lanțurile, distrugând carul mare al puterii. Avalanșa asta de foc – nu vreo campanie, vreun partid sau vreun om – ne-a scăpat pe toți de absurd, de Mickey Mouse.

Buturuga mică răstoarnă carul mare. Un lucru pe care românii îl spun demult iar acum îl trăiesc.

buturuga mica

 

Sună un prieten!

Părinții și prietenii mei de acasă sunt scârbiți de politică. La fel și eu. Preferă să asculte Bach sau să-L aștepte pe Mesia decât să meargă să voteze cu un politician. La fel și eu. Prietenii mei se gândesc că poate n-are sens să-și sacrifice tihna duminicii pentru secția de votare. La fel gândesc și eu. S-ar putea să nu aibă nici un sens să mă prezint la vot. Nu știu… Însă ce știu este că ne vom trezi dis de dimineață, vom mânca repede, vom înfofoli bine copiii, ne vom lua umbrelele și vom sări în mașină ca să facem drumul din orășelul nostru spre un oraș mare, în care există o secție de votare.

Vom ajunge acolo, sperăm la începutul programului de vot și ne vom pune la coadă. Ce nu știm, însă, este dacă vom putea vota. Dacă va avea rost să așteptăm în stradă mai multe ore. Dacă vom ajunge să fim lăsați înăuntru. Dacă vor exista formulare. Dacă se vor găsi de data aceasta mai mult de trei ștampile. Dacă va exista în petecul acela de Românie mai mult decât pretenția democrației, mai mult decât iluzia decenței.

Nu știm ce vom găsi la secția de votare, dar știm că vrem să votăm. Nu suntem entuziasmați, dar suntem determinați: tot ce ține de noi pentru a vota. Însă dacă tu nu ești, Doamne ferește, student sau român plecat în străinătate, ai putea avea șansa să votezi destul de ușor – un drum până la școala din cartier. Dar poate te gîndești: a, nu, eu unul nu merg la vot, n-am pe cine alege, toți politicienii sunt la fel! Într-un fel ai dreptate. Poate că toți politicienii mint, poate că tuturor le pasă mai mult de ei înșiși decât de tine, poate că nici unul dintre ei nu e tocmai Albă ca Zăpada. Cu toate astea, nu sunt toți la fel în ce privește impactul pe care l-ar putea avea asupra unei țări. Permite-mi un exemplu extrem, nu că vreau să fac comparații deplasate, dar tare aș vrea să-mi ilustrez clar punctul de vedere, și anume, că nu toți politicienii sunt la fel (de destructivi). În anii ’30 când nemții au votat cu Hitler, toți politicienii erau corupți și mincinoși. Mulți oameni de bine au stat acasă. Preferau să asculte Bach. Preferau să-l citească pe Goethe. Preferau o seară de swing. Preferau să se roage pentru un rezultat bun. Să meargă la o bere ca să-și mai uite de grji. Sau să-L aștepte pe Mesia. În țară era sărăcie și haos. Partidele democratice erau prea slabe pentru a face front comun. Nu aveau pe cine alege. Și oricum, ca persoane culte și educate, părea că e mai bine să nu se implice în mizeria numită politică. Clar că mulțimea urma să îl aleagă pe cel care țipă mai tare, însă era mai bine ca ei să stea deoparte. Dar oare cum s-au simțit acești oameni de bine care nu votaseră atunci, după câțiva ani când fiii lor de 16 ani mureau înghețați la Stalingrad? Nu-și murdăriseră mâinile în găleata cu lături a politicii, dar monstrul care-a scos capul din urnă i-a nenorocit și pe ei. Oare chiar nu existase nici o opțiune care să-i protejeze de cancelarul groazei și de tot coșmarul care a urmat?

Pe ei nu-i mai pot întreba, dar vreau să te întreb pe tine dacă nu ai vrea să ne vedem într-o zi la o cafea într-o Românie normală. O patrie pe care să o iubim fără durere. O țară în care oamenii să își zâmbească pe stradă. O Românie de care să nu mai spunem, făcând haz de necaz: ce țară frumoasă, păcat că-i locuită! Nu zic că asta se poate întâmpla peste noapte, dar cred că putem face acum un pas în sus – și mai e mult de urcat până-n vârf – sau putem lăsa pe alții să dea bobârnacul care ne va prăbuși în prăpastie.

DSC_1737

Prietenii mei de acasă sunt atât de scârbiți încât s-ar putea să nu meargă la vot. Noi mergem dar nu suntem siguri că vom putea vota. Mă simt de parcă aș participa la un concurs cu întrebări și răspunsuri, un concurs pentru care m-am pregătit ani de zile, hai să-l numim Vrei să trăiești normal? Voi ajunge la timp la emisiune și cred că aș putea să dau răspunsul corect. Însă s-ar prea putea să mi se pună iar un căuș în gură. Sau să apară vreo „defecțiune tehnică” și nimeni să nu îmi audă vocea. Îmi dau seama că nu prea am șanse să câștig premiul cel mare al unui trai normal în țara mea. Tu însă poți merge la vot. Tu însă te poți face auzit. Și dacă iei destui prieteni cu tine, s-ar putea să ne salvezi, s-ar putea să te salvezi de absurd. De aceea vreau să sun un prieten, de aceea te sun pe tine. Îmi dau seama că nu-i puțin lucru ce-ți cer, dar nu mai am nici o altă opțiune. E clar prea devreme să întreb publicul. Am epuizat deja opțiunea 50% – 50%. Așa că, nu mai pot decât să sun un prieten, un prieten de încredere dintre cei care au stat acasă și să-l implor: te rog, du-te la vot, te rog, dă tu răspunsul! Pentru că există un lucru chiar mai rău decât a alege un politician: a lăsa pe alții să-l aleagă pentru tine.

David era deja la ieșire iar Ioana mă trăgea nerăbdătoare de mână:

– Hai, mami, vino odată!

Dar eu stăteam locului, blocând culoarul și holbându-mă la vânzătoarea din fața mea, care tocmai rostise una din cele mai neverosimile expresii pe care le-am auzit vreodată:

– Thanks for waiting!

– Ai auzit ce-a spus?! l-am întrebat pe David, după ce am reușit în sfârșit să mă urnesc și să ies din magazin.

– De ce n-ai înțeles și tu, mami?! a sărit Ioana cu gurița pe mine, aruncându-mi o privire în același timp superioară și confuză.

Ioana e prea mică pentru a pricepe de ce nu am înțeles, dar sunt sigură că voi veți înțelege. Eram la magazinul din colț și după ce am stat la o coadă formată din vreo trei persoane, vânzătoarea de la casă mi-a zâmbit și mi-a spus: vă mulțumesc că ați așteptat! Cum să pricep așa ceva?! De-abia apucasem să îmi dau seama că aștept. Așteptarea la coadă este normală. Am o vastă și variată experiență la stat la cozi. Este normal să aștepți dacă vrei să primești ceva, ba chiar este posibil, a, nu, nu doar posibil, ci și probabil și normal să aștepți și să nu primești nimic. S-ar putea să așepți la mai multe cozi ca să obții – sau nu – ceva de la vreuna din ele. Oricum ar fi, trebuie să ai răbdare atunci când ești la coadă și să nu deranjezi pe cei puși acolo să te servească. Dacă aștepți cuminte, s-ar putea să fii lăsat să vii la coadă și mâine și poimâine și tot așa. Trebuie să fii mereu amabil cu cei care te fac să aștepți pentru că altfel, nu doar că s-ar putea să nu primești nimic, ci data viitoare poate că nu vei mai putea nici măcar aștepta. “Mulțumesc-ul” vânzătoarei a spulberat aceste noțiuni de bun simț atât de temeinic înrădăcinate în mintea mea, cu forța unei explozii neașteptate după care ai nevoie de recuperare. Cum să ți se mulțumească pentru așteptare?!… Este de-a dreptul șocant!

După mai bine de un an în Anglia, a ajuns să mi se pară normal să fii tratat cu amablitate și respect. Să ți se mulțumească atunci când aștepți. Să ți se mulțumească atunci când faci cuiva un serviciu. Să ți se mulțumească atunci când ți se face un serviciu pentru care plătești. Ba chair și atunci când ți se face un serviciu pentru care nu plătești, așa cum mi-a mulțumit o farmacistă după ce mi-a adus siropul preparat pentru fetița mea și pentru care, desigur, nu trebuia să plătesc nimic.

În această cultură a politeții, modul în care au fost tratați miile de români care au așteptat să voteze în fața Ambasadei României din Londra în 2 noiembrie este de-a dreptul rușinos. După ce au parcurs drumul până acolo, oamenii au stat la cozi interminabile și nu numai că nu li s-a mulțumit pentru așteptare, ci din contră, unii oficiali au chemat poliția, ca nu cumva să fie așteptarea cu folos, ca nu cumva să își exercite cetățenii dreptul fundamental care face diferența dintre tiranie și democrație.

Însă sunt sigură că românii din străinătate se vor întoarce să voteze și în turul doi, vor fi mai mulți, vor merge mai devreme și vor aștepta iar în stradă, chiar dacă vor fi tratați din nou fără pic de politețe și respect. Cu gândul la cei de acasă, vor face din nou călătoria de la normalitate la absurditate, așezându-se la coada spre un teritoriu în care puterea face legea, întorcându-se de bună voie într-un loc al disprețului față de omul de rând. De ce? Pentru că vor spera nu doar să poată vota, ci și să vină o zi în care cei de acasă să simtă cum e să ți se spună: mulțumesc că ați așteptat, mă bucur să vă pot servi! Dar oare cât vor mai aștepta românii să li se recunoască demnitatea de oameni, să fie tratați cu decență și bunăvoință, nu doar la magazin sau la restaurant ci și la primărie, la școală, la biserică, la serviciu și la ambasadă?

Românii din străinătate au făcut eforturi să ajungă și să aștepte la secțiile de votare, unii dintre ei rugându-se ca și cei de acasă să se bucure de darul schimbării. Pentru că nu întotdeauna trebuie să mergi spre schimbare, uneori vine ea la tine, dacă o chemi, dacă o dorești. Poate că urmărind la televizor cozile interminabile ale românilor care au încercat să voteze în străinătate, unii dintre cei de acasă s-au mirat de atâta risipă de efort, de atâta bătaie de cap. Însă românii din străinătate știu ceea ce nu au aflat încă sau poate au uitat deja cei de acasă: că românii merită mai mult. Și ce e mai de mirare și ce e mai de întristare: că atât de mulți din cei aflați în străinătate au încercat să voteze și nu au reușit sau că atât de mulți din românii din țară au preferat să stea acasă? Voi ce credeți?

Între Scufițe și Cosițe

De câteva săptămâni încoace, Ioana a abandonat Scufița Roșie: povestea ei preferată este acum Goldilocks (Cosițe de aur) și cei trei ursuleți. Nici nu mă mir că fiică-mea a renunțat la fetița naivă care și-a plătit neascultarea de mamă prin călătoria în infern (adică burta lupului) în favoarea unei copile îndrăznețe cu aur în păr și flacăra aventurii în inimă. Deși a admirat-o luni de zile pe Scufiță, se pare că acum și-a dat seama cu cine avea de-a face de fapt. Este o fetiță care a ajuns în necaz fără să vrea, dintr-un amestec de zăpăceală și bunăvoință, în timp ce avea cele mai onorabile intenții: să culeagă flori pentru bunica și să fie politicoasă sau, ca să fim actuali, politic corectă cu Câinele Comunitar, adică Lupul din poveste. Până la urmă, și-a plătit scump naivitatea, scăpând doar cu ajutorul unui pădurar cu apucături barbare, nepăsător la drepturile animalelor, care acționa din demodata convingere că fetițele și bunicile sunt mai preţioase decât lupii. Astfel salvată, fetița cu scufiță se întoarce la mamă mai precaută și mai supusă, gata să servească drept pildă altor copile tentate să uite sfaturile înțelepte.

DSC_3878

În toată această vreme ce credeți că face Goldilocks? Cosițe Aurii alege în cunoștiință de cauză primejdia, aleargă spre necunoscut, trăiește aventura întâlnirii cu o altă cultură (a urşilor din pădure), își învinge teama, își face prieteni în cele mai neverosimile locuri şi află că aurul nu se găseşte doar în cosiţe, ci şi în bunătatea celor care îţi dăruiesc mai mult decât meriţi. În cele din urmă, se întoarce şi ea acasă la mama, care nu o crede, dar o primește cu brațele deschise și fără mustrări. Nu mă mir că Ioana și-a lepădat scufița și fuge cu cosițele despletite spre fetița care nesocotește sfaturile și, culmea, în loc să fie pedepsită, își face prieteni noi și primește răsplata unei mari distracții, ce-i drept presărată cu un pic de adrenalină (care dă numai bine la spus și ascultat de poveste.) Când ajungem la pasajul ei preferat, acela în care, în timp ce mama o avertizează că pădurea e periculoasă, Goldilocks se și gândește deja să meargă acolo, ochii Ioanei strălucesc, anticipând aventura. Dacă mă surprinde privind-o în aceste momente, își întoarce fața de la mine, cu o expresie un pic vinovată, fiindcă se știe și ea tot Cosiță Aurie iar pe mine mă vede drept mama care vrea s-o țină departe de risc și aventură. Însă micuța mea nu ştie încă, pentru că deocamdată o citesc mai bine decât mă citește ea pe mine, că şi eu tot cu Golidlocks țin. În loc să fiu cumpătată și precaută ca mama din poveste, îmi lepăd și eu scufița și alerg cu părul în vânt pe urma Cosițelor de Aur, gata să descopăr pădurea. Nu sunt mulțumită nici să stau acasă să-mi sorb în tihnă supa, avertizându-mi copiii să nu se avânte prea departe, pentru că acolo sunt urșii sau leii sau lupii. Și nici nu sunt în stare (adică nu am stare) să parcurg liniștită traseul casă – lucru – piață – casă – sperând doar să nu mă iubească prea tare vreun cățeluș comunitar. Când aud de pădure, încolțește și în mine gândul cu ochi strălucitori că trebuie s-o văd, s-o cutreier, să admir copacii, să mă joc cu iepurașii, ba chiar să mă întâlnesc cu urșii, chiar dac-ar fi s-alerg apoi fără suflare înapoi acasă la bolul meu de supă… Iată tot ce nu știe Ioana despre mine. Aşa că, îi dau pupicul de noapte bună fericită de inocenţa a tot ceea ce nu ştie şi de intuiţia a tot ceea ce ştie despre mine.

Apoi merg şi eu să mă culc, închizând un ochi de Cosiţă şi altul de Scufiţă. Căci, după cum ştie deja Ioana, nu m-aș lăsa fermecată chiar de orice pădure. Sunt călătorii din care nu te mai poți întoarce, sunt păduri în care ți se pierde urma, nu orice codru-i frate cu românu’. Și chiar dacă inima mea mai poartă Cosițe Aurii, nepăsătoare la argintul din păr, și ea se oprește din goana după păduri respirându-L pe Cel ce dă tihnă celor trudiți de drumuri și liniște celor stresați de statul pe loc. Și mai știu de la Robert Frost citire că

The woods are lovely, dark and deep
But I have promises to keep
And miles to go before I sleep
And miles to go before I sleep

Codrul e dulce, adânc, întunecat
Dar eu am legăminte de păstrat
Până să dorm cărare să mai bat
Până să dorm cărare să mai bat.

Oare e doar mama?

Alaltăieri Ioana a venit de la grădiniță cântând tot drumul „Cine ne-ngrijește pentru a ne crește? Vă dați seama? Este numai mama!” Inevitabil, îndelung răbdătorul ei tată, reparator de jucării stricate, găsitor de păpuși pierdute și dătător de pupicuri alinătoare a învățat și el pe de rost această strofă înălțătoare. (I-am promis că voi scrie pentru el o poezie mai frumoasă decât „cine mă-ngrijește pentru a mă crește”. Încă nu m-am ținut de promisiune, deși n-ar trebui să fie prea greu.)

Peste tot unde există copii în România, se țin astăzi serbări, programe și spectacole care o ridică în slăvi pe  mama, doar mama, de parcă tații ar fi cantitate neglijabilă și n-ar avea nici un rost sub soare. Aceasta este ziua când mama este așezată pe un piedestal, eroină și regină a căminului, adorată de odrasle și admirată de urbe. Am impresia că sărbători și cântece precum acestea datează de pe vremea când mama se trezea la 5.00 să stea la coadă la lapte, apoi fugea gâfâind acasă să pregătească micul dejun pentru familie, după care aștepta autobuzul în frig ca să-și ducă la grădiniță copiii. Apoi, (presupun că) epuizată deja, fugea la lucru unde trudea 8 ore, după care își colecta în grabă copiii și alerga acasă unde o aștepta curățenia, spălatul și gătitul (din mai nimic), toate ținând-o în priză chiar și seara când consortul ei („copilul mai mare”) își viziona meciul sau cele două ore de TV. Pentru toate acestea, însă, de 8 Martie mama era slăvită și apreciată fiindcă a răspuns chemării sacre de suverană – și sclavă – a casei.

DSC_0259

Greutățile și sacrificiile care veneau odată cu copiii pe vremuri îmbracă acum alte forme, însă fără lepădare de sine tot nu se cresc ei nici azi. Pentru ca fiul nostru să fie crescut și iubit cum se cuvine, am stat un timp acasă ca să-l îngrijesc. Cariera, ieșirile, hobbiurile, libertatea însăși și-a pierdut importanța în fața fericirii nespus de mari de a-l avea pe el. Pentru ca fetița noastră să fie crescută și iubită cum se cuvine, cineva a refuzat o promovare, și-a șocat colegii, și-a schimbat complet stilul de viață și a stat acasă doi ani pentru a-și îngriji cu bucurie fiica. Și vă dați voi seama?! Acest părinte n-a fost mama! Într-un cămin în care fericirea și grija creșterii copiilor e asumată și împărțită la doi, oricât aș „străluci de tare de dragoste și dor” pentru copiii mei, nu dețin monopolul iubirii și nu pot îmbrăca, nici măcar de 8 martie (sîc!) uniforma de eroină. De fapt, mă bucur să recunosc că nu sunt mama martiră care se oglindește doar în ochii copiilor ferchezuiți și bine hrăniți și în curățenia exemplară a casei. Așa că, împart cu plăcere rolul de suverană a căminului cu cel care crește copiii alături de mine și dimineața iese primul în frig, încălzind mașina și inima mea ca să am o călătorie plăcută. Lui și tuturor taților care seamănă cu el, le doresc mulți ani cu bucurie, grijă și creștere! Și curaj, tot va mai trebui să ascultați poezii înălțătoare despre sacrificiul matern, însă indiferent ce cântă azi la serbare, copiii voștri știu deja secretul pe care îl va afla cândva întreaga lume: nu este doar mama!

– Ce facem cu mine, tata?

Întorcându-ne spre Ioana, am înțeles imediat la ce se referă. Fetița care cu câteva minute înainte strălucea de curățenie, numai bună de scos la plimbare, avea acum nisip nu doar pe haine și păr, ci și în nas, urechi și guriță. Obrajii îi erau aprinși și ușor zgâriați iar ochii îi lăcrimau fiindcă nisipul ajunsese și acolo. Profitând de neatenția noastră, Ioana încălcase binecunoscuta regulă (nu punem nisip în ochi și gură) și, după ce se distrase copios, constata acum că, deși îi fusese foarte ușor să se murdărească singură, îi era imposibil să se curețe.

– Ce-ai făcut, Ioana?

– Dezastru, tata! Ce facem cu mine?

Ioana

Această întrebare ne-a dezarmat și ne-a schimbat supărarea în compasiune. Ioana suferea deja de pe urma neascultării, recunoștea că a ajuns la dezastru și cerea ajutor de la tata. Acum nu mai era numai bună de scos la plimbare, dar asta nu schimba faptul că era încă fetița lu’ tata, numai bună de iubit, numai bună de luat în brațe și dus la spălat.

Poate că Ioana nu e singura care s-a murdărit la groapa de nisip a vieții… Poate că și noi, ca și ea, am nesocotit regulile și în urma acestei „distracții”, suntem zgâriați, înlăcrimați, murdari. Avem nisip în ochi, în păr, în gură, în gânduri. Avem nisip pe palme și uneori, asudând, ne murdărim și mai tare când încercăm să ne-ajutăm unul pe altul. Însă noi n-am fost uitați la groapă într-un moment de neatenție. Tata este cu noi și și-a trimis Răspunsul cald și viu într-un loc accesibil și umil, deschis nevoiașilor și noroioșilor, tuturor celor care nu se pot curăța singuri. Și dacă suntem prea murdari ca să mergem la plimbare cu El și dacă suntem prea slabi ca să ieșim singuri din groapa cu nisip, poate putem și noi, asemeni Ioanei, să întindem brațele către Răspunsul care așteaptă întrebarea. Ce facem cu mine, Tata?

Ireparabil, dar nearuncabil

–       Nu pune colo, vau să pap! strigă David (pe atunci de doi ani), văzând c-arunc la gunoi o bucată de brânză.

–        E stricată! argumentez eu.

–        Iepară tata! soluţionează el.

 

După 9 ani, Ioana (2 ani) reclamă:

–        David bad! (rău)

Nu sunt surprinsă.

–        Şi Ioana?

–        Bad!

Sunt surprinsă. Cât e de realistă! 

–        Şi tata?

–        Bad!

Sunt cu adevărat surprinsă. Cât e de matură!   

–        Şi mama?

–        Bad!

Asta-i prea de tot!!!

 

În timp ce încercam să-mi revin din şocul acestei doze prea mari de realism, Ioana exclamă vehementă:

–        La gunoi!

 

E limpede treaba, la doi ani, cei doi copii ai noştri au nevoie de lecţii de viaţă (şi filosofie / teologie) foarte diferite. Optimistul David are de învăţat că tata nu poate repara tot ce se strică, trebuie să umblăm printre lucruri şi printre oameni cu grijă şi băgare de seamă. Ireperabilul există; putem să stricăm, putem să ne stricăm de nici Tata de sus nu mai repară… Iar Ioana are de-nvăţat „absurda”  lecţie a iubirii divine: deşi suntem răi cu toţii, nu suntem de lepădat, nu suntem de aruncat la gunoi şi asta din simplul motiv că pentru Cineva anume, suntem nepreţuiţi. 

 

Un paradox al harului pe care nu-l poţi învăţa pe de rost: suntem ireparabili, dar nearuncabili.