Pentru mama, care a venit după mine în fiecare zi și pentru Ioana și David, care încă își împart paradisul cu mine (din când în când)
Afară: loc de joacă cu leagăne, tobogane și groapă de nisip. Spații largi, livadă cu pomi fructiferi și copaci umbroși. Ba chiar și-o mini grădină zoologică. Înăuntru: jucării și jocuri de toate felurile, sală de sport, bazin încălzit. Unde v-ați aștepta să fie toate acestea? Reședința unei vedete, poate? Un parc de distracție? Un hotel de 5 stele special amenajat pentru familiile cu copii?
Eu v-am descris însă ceea ce era cunoscut în Aradul anilor 70 – 80 drept Grădinița Serelor, o instituție – model, un spațiu de vis, vizitat și citat de protipendada partidului ca model de educație a tinerei generații comuniste.
Diferența dintre această grădiniță și oricare alta de pe vremea aceea nu stătea doar în spațiu ci și… în timp. Copilașii (intre 3 – 7 ani) erau înscriși acolo în regim săptămânal. Asta însemna că părinții îi aduceau la grădi luni dimineața devreme și îi mai preluau apoi sâmbătă pe la ora 4.00 – 5.00 (săptămâna de lucru avea atunci șase zile). În felul acesta, părinții se puteau concentra pe muncă fără să se mai obosească cu educația copiilor de care se ocupau reprezentanții calificați ai statului în paradisul comunist creat pentru cei mai norocoși copii din lume.
Astfel, cei șapte ani de acasă – educația de bază primită de copil în familie – erau înlocuiți cu cei 7 ani de grădiniță. Toată lumea avea de câștigat, nu-i așa? Statul se ocupa de educație, îngrijire și divertisment, preluând integral rolul familiei. Experimentul acesta a avut atât de mult succes încât unii părinți uitau să vină după copii sâmbătă după-masa. Pe vremea aceea nu exitau telefoane mobile așa că o educatoare sau o îngrijitoare trebuia să ia acasă la ea peste weekend copilul uitat la grădiniță.
Eu am participat doar parțial la acest experiment, făcând parte dintre cei aproximativ 30 de copii (din 180) care frecventau grădinița “la extern”. Dintr-un motiv sau altul, părinții noștri nu erau suficient de multilateral dezvoltați ca să ne permită să ne bucurăm de acest paradis 6 zile din 7. Un grădinaș extern era trezit cu noaptea în cap și trambalat cu autobusul spre acest loc de vis din care era apoi smuls fără milă la finalul fiecărei zie. În loc să beneficiem din plin de facilitățile excepționale, noi, externii eram tărăți spre apartamente minuscule din blocuri cenușii să ne petrecem seara alături de părinți epuizați, fără nici o posibilitate de divertisment (Programul TV era de doar 2 ore care prezentau realizările conducătorului iubit).
Și totuși. Cei vreo 150 de interni priveau spre noi cu un amestec de ciudă și invidie. Dacă vreun părinte de extern întârzia într-o zi, zeci de vociuțe însetate de răzbunare se puneau să țipe din toți rărunchii: nici după tine nu mai vine! Venirea părintelui crea o așteptare mesianică, fiind un eveniment cu valoare de miracol, mai ales în ochii copiilor cărora li se întâmpla doar o dată la 7 zile. Gândiți-vă ce lungă e o săptămână când ai doar 3-4 ani! Singura consolare a copilașilor după care șase zile nu venea nimeni era să-i fi știut și pe cei mai cu moț de la extern în aceeași situație.
Mama mi-a povestit că în fiecare zi când mă lăsa la grădi, îi spuneam: să nu uiți să vii după mine! Așa-i că și azi vii după mine? Pleca la lucru cu inima frântă. Și asta cu toate că nu m-a uitat niciodată.
Pe vremea aceea, nu știam ce înseamnă să fii intern la grădiniță, dar mama mi-a povestit mai târziu cum fiecare din cei 150 de copii primea câte un pătuț într-unul din cele două dormitoare de 75 de locuri fiecare. Serile rămânea cu copiii câte o îngrijitoare pentru fiecare dormitor.
Grădința Serelor e ceva de neconceput în zilele noastre dar oare nu avem și noi paradisuri în care ne lăsăm copiii ca să ne putem vedea de treburi? Cluburi, jocuri, jucării, desene animate, filme pentru copii, X-boxuri și telefoane mobile, nu-s oare toate acestea paradisuri posibile, mult îndrăgite de cei mici?
Am văzut părinți și bunici folosind aceste resurse înțelept, ca metode de relaxare, de răsplătire și de conectare ba chiar ca ferestre spre preocupările copiilor și punți între generații.
Am văzut însă și copii abandonați în paradisul divertismentului digital. Micuți care mănâncă mereu la desene animate, complet desprinși de viața casei și de conversația părinților, în universul paralel zgomotos și colorat al tabletei sau telefonului mobil. Paradisurile acestea portabile urmează copilul în parc, în mașină, în vizită, în excursie, pe plajă, la restaurant. De câteva ori, am îndrăznit să întreb și am aflat că părinții procedeză așa de dragul copiilor, ca să nu plângă, ca să nu se agite prea tare sau ca să mănânce. Din comportamentul micuților e foarte clar că știu calea spre paradis daca părintele este cumva ezitant – câteva strigăte, câteva lacrimi sau refuzul de a mânca elimină eficient ezitarea.
În felul acesta, două sau trei generații din aceeași familie pot să stea împreună nu doar în aceeași casă ci și la aceeași masă fără să se deranjeze deloc – nu există nici un conflict, nici o comunicare și nici o conectare. Copiii par fericiți și mulțumiți așa pentru că au învățat de la părinți că asta e normalitatea. Poate că și pentru părinți e mai ușor – uite i-am dat tableta și nu mai țipă, i-am pus desenele și acu mănâncă! Însă cum ne învățăm copiii să converseze, să-și aștepte rândul, să interacționeze cu adulții și chiar să fie atenți ce și cât mănâncă? Și mai ales cum le transmitem că îi vrem cu noi, că nu există paradis fără ei, chiar dacă uneori se mai lasă cu certuri, cu efort sau discomfort?
Aveam vreo 10 – 11 ani și eram acasă la mătușa mea, citind o carte pe fotoliul din living. În fața mea pe covor, cel mai mic dintre verii mei, Bogdan, care avea vreo 4 ani, se juca cu niște mașinuțe. Mama lui scria la masă, probabil făcea planuri de lecție, era profesoară. Tot la câteva minute, Bogdi făcea câte-o cascadorie (mașinuța zbura peste un vraf de cărți și ateriza nevătămată pe partea cealaltă) și imediat exclama: uite mami, uite ce viteză a prins, uite cum a zburat peste munte! Foarte frumos, foarte bine! Îi răspundea mama, cu ochii în caiet. La un moment dat, micuțul s-a ridicat în picioare, s-a prins cu mâinile de tâmple și-a strigat: uite-așa, mami, uite-așa! Uită-te la mine cu capul!
Mi-am amintit scena aceasta vreo 20 de ani mai târziu când istoria s-a repetat. Lucram la computer iar la nici un metru de mine, pe covor, băiețelul meu, David, de vreo 5 anișori, făcea o construcție din Lego – paradisul lui. Cum găsea o piesă mult râvnită sau vedea că lucrurile prind formă, exclama entuziasmat: uite, mami! Iar eu îi răspundeam cu ochii în ecran: bravo, foarte frumos, foarte bine! Dintr-odată m-am simțit trasă vârtos de mânecă. Vino jos cu mine, mami, că nu vezi bine de la computer!
Copiii noștri, ca și Bogdan, ca și David, ca și toți cei de la Grădinița Serelor vor să-și împartă paradisul cu noi. Vor să le fim aproape. Vor să-i vedem bine. Vor să fim jos cu ei. Strigătele micuților din regim săptămânal: După tine nu mai vine! demontau în secunde iluzia paradisului comunist în care copiii pot fi fericiți la comun. Adevăratul rai al unui copil este iubirea, atenția și prezența părintelui. O educatoare poate educa, o îngrijitoare poate îngriji, un guvern poate subvenționa dar orice copil are nevoie de relația unică cu părintele – ca să aibă stabilitatea rădăcinilor, îndrăzneala zborului și puterea de a-și construi ferestre chiar dacă viața îl va uita uneori într-o cameră întunecată (Făcându-ți propria fereastră)
Modul cum ne tratăm copiii va defini cum percep ei normalitatea și, gând cutremurător, cum percep Divinitatea. Părintele e prima figură de autoritate, prima reprezentare a lui Dumnezeu în viața unui copil. Ce învață copilul meu despre Dumnezeu de la mine? Nu din ceea ce spun, ci din ceea ce sunt? Este Dumnezeul copilului meu atent, apropiat și iubitor sau este distras, distant și nepăsător? Se bucură Dumnezeu să petreacă timp cu copilul sau îl consideră în secret o povară și-l abandonează în paradis?
Anii cei grei în care copiii ne storc de timp, de răbdare și de energie sunt singurii ani din viață în care își găsesc paradisul în noi. Cum răscumpărăm vremea? Îi abandonăm în paradisuri contrafăcute sau coborâm în jocul lor nu doar cu vorba ci cu capul, cu atenția și cu inima?