Când pacea nu-mi dă pace

Când pacea nu-mi dă pace

Pacea nu îmi dă pace dacă în spatele ei se ascunde dictatura, teroarea şi încarcerarea unui popor prin zeci de ani de stare de necesitate, cum s-a întâmplat în Egipt şi în alte ţări din zonă.

Pacea nu îmi dă pace dacă înseamnă înfrângerea unui om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Sau teama de schimbare a unei femei care mai degrabă acceptă abuzul decât lupta ruperii de trecut şi a unui nou început.

Nu-mi dă pace pacea nici când se confundă cu falsa victorie a celui care trăieşte duplicitar şi reuşeşte să îşi ascundă cu succes (?) păcatul în spatele unor respectabile aparenţe, confundând liniştea lipsei de confruntare cu o victorie. De fapt, trăind astfel îşi pierde viaţa, valorile, prietenii, poate sufletul.

Nu-mi dă pace pacea nici când înseamnă aprobarea şi aplauzele societăţii noastre post moderne, care prin respectul aparent şi lipsit de discernământ faţă de orice alegere, respinge de fapt adevărul de bun simţ că nu toate călătoriile au aceeaşi destinaţie. În această privinţă, postmodernismul este în război cu Scriptura, care ne vrea rostitori iubitori (şi nu neapărat liniştitori) ai adevărului. Postmodernismul ne cheamă să încurajăm fiecare persoană pe drumul ei. Ca la o cursă de atletism în care fiecare aleargă pe culoarul său, în aplauzele şi ovaţiile mulţimii. Cel mai paşnic, mai tolerant şi mai apreciat lucru este să te alături binevoitor suporterilor. Însă dacă ştii că unele culoare au în loc de linia de finiş o prăpastie fără fund, strigătele şi avertismentele sunt calea iubirii şi nu ovaţiile, aclamaţiile sau senina acceptare a alegerilor fiecărui individ.

Uneori pacea nu este un aliat adevărat, ci un duşman de moarte deghizat în prieten bun. Primăvara trecută eram gravidă în 38 de săptămâni când, la capătul unei luni de chin fizic şi psihic, am solicitat stresată doctorului un set de analize. Acesta mi-a dăruit un zâmbet blând şi, asigurându-mă că n-am nici un motiv de îngrijorare, mi-a dat totuşi trimitere la analize, pentru „pacea şi liniştea dumneavoastră”. Această afirmaţie a fost făcută pe tonul profesionistului calm şi echilibrat care tratează cu un necunoscător naiv, aflat în pericol să-şi piardă minţile (partea cu pierdutul minţilor mi se potrivea destul de bine). Accentul pus de doctor pe pacea şi liniştea mea, conţinea mesajul nerostit că acestea ar trebui să fie marele meu scop, ceea ce mi se părea mie naiv, pentru că dacă liniştea şi pacea mi-ar fi fost scop suprem, n-aş fi ales să mai am un copil . Rezultatul analizelor prescrise pentru „liniştea mea” a fost destul de îngrijorător pentru doctor încât să-şi justifice decizia de a-mi face operaţie cezariană de urgenţă, prin „risc fetal şi risc matern”. Plânsul fetiţei mele la întâlnirea cu lumea a fost pentru mine strigătul victoriei care mi-a adus pacea veritabilă, la capătul unei lupte lungi şi anevoioase.

Indiferent dacă se obţine sau nu prin luptă, pacea este minunată când înseamnă adevăr şi armonie. Însă atunci când presupune ascunzişuri prin hăţişurile terorii, minciunii sau ipocriziei, pacea nu este doar o prostie, ci şi o nebunie.

Forgiveness – Agony or Amnesia?

Forgiveness – Agony or Amnesia?
Translated by Lynn Wohland with Andreea Luncan

This week I relived again the tormenting agony of the journey of forgiveness, when with a consistency worthy of a better cause, our wonderful and intelligent 10-year-old boy lied, suckered, feint, cheated and in a word, betrayed us – the theme of the betrayal? Homework.

For reasons of security, I will not divulge here the brilliant scheme through which over the course of a few weeks, David succeeded to give the impression that he was doing all of his homework consistently and with good will when in fact he was only doing a small part of it, while enjoying at the same time, all the privileges of an honorable child, including an awesome birthday party.

Eventually, the parents wizened-up – the transgression (or better said, the empty pages) emerged, the excuses and extenuating circumstances ran out, we explained the consequences and discussed the loss of trust. After all this, silence came and there we were, child and parents face to face with the reality: his need to be forgiven, our need to forgive him.

That’s how for me, the fight began between my mind which knows that forgiveness is right and essential, and my heart anchored with stubbornness in other’s failings; my hypocritical heart which refuses to look in the mirror. I seized my heart by the shoulder and threw it in front of the big mirror in the hallway, commanding it to keep its eyes open. And then I remembered when I was in 6th grade, afraid that I would get a bad grade in History, I stole the pile of tests from the teacher’s office (of which I had access to because I was his trustworthy helper as bearer of the maps) and crumbling them methodically, I threw them all in the toilet. (I was quite sly, so much so that I knew if I would have only taken my test, I would have been suspected of stealing them, despite my air of angelic purity.)

Suspecting nothing, the good teacher came the next week to class and apologized in front of the children because he lost the tests. Who knew if the poor guy thought, because of my villainy, that he was confronted with the beginning of early onset Alzheimer’s! The mirror didn’t forgive me, and it showed me with honesty that my son didn’t exceed me in meanness, or in hypocrisy, or in the need for forgiveness. (And this not only in regard to what I did twenty years ago.)

However the mirror is only the starting line of forgiveness: looking at my own sins convinces me to drop the stone from my hand, but doesn’t give me the strength to carry out the journey of forgiveness to its end; it doesn’t give me the strength to forget that I was hurt and to love without restraint. Beyond the big mirror, there is a small table for two where I sit with my Dad, just us, until I am engulfed by the divine amnesia of He Who forgave me freely, not because of mirrors or memories.

Iertarea – agonie sau amnezie?

Iertarea – agonie sau amnezie?

Săptămâna asta am retrăit din nou chinuitoarea agonie de pe drumul iertării, când cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, minunatul şi inteligentul nostru băiat de 10 (ani) ne-a minţit, fraierit, fentat, trişat, într-un cuvânt, trădat. Tema trădării? Tema de casă.

Din motive de securitate , nu voi dezvălui aici strălucita schemă prin care timp de câteva săptămâni, David a reuşit să dea impresia că îşi face toate temele de casă, cu consecvenţă şi bunăvoinţă, când executa, de fapt, doar o mică parte din ele, bucurându-se în tot acest timp, de toate privilegiile unui copil onorabil, inclusiv o petrecere trăsnet de ziua lui.

Până la urmă, părinţii s-au deşteptat, păcatele – sau, mai bine zis paginile goale – au ieşit la iveală, scuzele s-au epuizat, circumstanţele atenuante au expirat, consecinţele au fost explicate şi discuţia despre pierderea încrederii purtată. După toate acestea, s-a lăsat tăcerea şi am rămas, copil şi părinţi, faţă în faţă cu realitatea: nevoia lui de a fi iertat, nevoia noastră de a-l ierta.

Aşa a început pentru mine lupta între mintea care ştie că iertarea este dreaptă şi neapărată şi inima ancorată cu încăpăţânare în căderile celuilalt, ipocrita de inimă care refuză să privească în oglindă. Mi-am apucat inima de un umăr şi am trântit-o în faţa oglinzii mari de pe hol, poruncindu-i să-şi ţină ochii deschişi. Şi-atunci mi-am amintit că pe când eram în clasa a VI-a, speriată că voi primi o notă proastă la istorie, am furat teancul cu teste din cabinetul profesorului (la care aveam acces pentru că eram ajutorul lui de nădejde, purtătoarea hărţilor) şi fărâmiţându-le metodic, le-am aruncat pe toate în toaletă. (Am fost destul de şmecheră încât să ştiu că dacă aş şterpeli doar testul meu, aş putea fi suspectată că l-am furat, în ciuda aerului meu de puritate angelică.) Nebănuind nimic, bunul profesor a venit săptămâna următoare la ore şi şi-a cerut scuze în faţa copiilor pentru că ne-a rătăcit testele. Cine ştie dacă n-a crezut sărmanul, din cauza ticăloşiei mele, că se confruntă cu un debut timpuriu de Alzheimer! Oglinda nu m-a iertat, ci mi-a arătat cu onestitate că fiul meu nu mă întrece nici în mârşăvie, nici în ipocrizie, nici în nevoia de iertare. (Şi asta nu numai când e vorba de ce-am făcut acum douăzeci de ani.)

Însă oglinda este doar kilometrul zero al iertării: arătându-mi păcatele, mă convinge să las piatra din mână, dar nu îmi dă puterea de a merge până la capăt pe drumul iertării, nu îmi dă tăria să uit că am fost rănită şi să iubesc fără oprelişti. Dincolo de oglinda mare, se află o masă mică pentru doi, la care mă aşez şi stau cu Tata, între patru ochi, între două inimi, până când mă cuprinde amnezia divină a Celui care m-a iertat liber, neîmpins de oglinzi, neînvins de amintiri.  

Amnezia iubirii

M-am trezit înfăşurată în cearşafurile amintirilor
ca într-un giulgiu de ceară
împietrite mâinile, prea grele
ca să şteargă de pe pleoape
nisipul dur al coşmarului neuitat.
Lacrimile – oglinzi înroşite
de chipul durerii şi rănii
neiertate, nevindecate,
îmi lasă dâre de foc pe obraji.
Trupul de ghips -
prea greu să-şi întoarcă inima
spre cel ce mi-a greşit.

Cum poţi Tu oare
să te trezeşti dimineaţa
îmbrăţişat de aripi,
neamintindu-ţi coşmarul a ceea ce am fost,
nepăsător la urletul cuielor pe care şi azi
inima mea le bate în  mâinile Tale?!

În fiecare zi
alegând amnezia iubirii
Tu zbori spre ceea ce voi fi.

Gata cu dezamăgirea!

Într-o anumită situaţie, când eram tristă, dezamăgită şi rănită de atitudinea cuiva, Dani mi-a relatat o întâmplare în care s-a simţit la fel: trist, dezamăgit şi rănit de aceeaşi persoană. Apoi mi-a explicat cu înţelepciune: „Atunci am decis să nu mai am aşteptări în acest sens.” Ce decizie eliberatoare! Zis şi făcut. Am decis şi eu, cu o întârziere de câţiva ani (cine spune că fetele învaţă mai repede?), să nu mai am aşteptări în acest sens. Gata cu dezamăgirea!

Această decizie capitală m-a ajutat foarte mult până…data viitoare, adică până când, izbindu-mă de acelaşi comportament, am experimentat aceleaşi sentimente de durere şi dezamăgire. Decizia mea de a nu mai avea aşteptări în acest sens, fusese înghiţită cu totul de realitatea aşteptării mele (de care iată că nu scăpasem), de sentimentul că lucrurile ar trebui să stea aşa, că ar fi drept, corect şi de bun simţ să se întâmple într-un anumit fel. Se pare, deci, că treaba asta cu decisul de a nu mai avea aşteptări, atât de eficientă în cazul lui Dani, nu ţine deloc la mine. Poate pentru că sunt visătoare, optimistă şi cred în minuni. Şi se pare că aşteptarea se insinuează cumva, dincolo de rânduri, nerostită dar cu totul prezentă, în această înşiruire…

Aşa că, din nou şi din nou, în timp ce Dani pluteşte abil şi graţios deasupra potenţialelor tristeţi, eu plonjez penibil şi dizgraţios drept în balta dezamăgirii. (Iar în decembrie apa din balta asta e sloi şi te trimite dacă nu direct la cimitir, cu siguranţă, direct la secţia de urgenţe.) Sufletul lui Dani e prinţul cel nobil, care chiar dacă a ajuns sărac şi exilat, nu cerşeşte firimiturile meschine ale altora, ci îi întâmpină pe toţi cu un surâs demn şi liniştit. Sufletul meu e cerşetorul flămând, care deşi ştie că boierii mari nu-i vor arunca decât o cojiţă de pâine, se pregăteşte nebun de ospăţ. Apoi, în loc să-şi culeagă recunoscător firimiturile de pe drum, plânge, strigă, se mânie şi se zbate. S-a întâmplat de-atâtea ori lucrul acesta încât ştiu că e inutil să mai decid să nu am aşteptări…

Ce-i de făcut, atunci, cu mine de Crăciun? Ce-i de făcut cu visătorii, optimiştii şi lunatecii care cred în minuni? Cum să scăpăm noi de dezamăgire? Crăciunul darurilor, Crăciunul familiei, Crăciunul prieteniei, Crăciunul belşugului, Crăciunul armoniei şi păcii în lume ne poate dezamăgi, oricât de mult ne-am strădui să nu mai avem aşteptări în acest sens. Chiar mai mult decât restul lumii, avem noi nevoie de Crăciunul lui Cristos, Christmas with Christ in it, pentru că în El, Dumnezeu ne spune: „Veşti bune, dragii mei! Adventul vostru îşi găseşte cea mai totală, iraţională şi reală împlinire. Iar aşteptarea voastră şi-a aflat menirea. Acel Cineva din visele voastre care vă iubeşte deplin, în ciuda urâţeniei şi păcătoşeniei voastre, nu doar că există, dar este aici. Optimiştilor, pregătiţi-vă de victorie, pentru că El a biruit lumea! Iar voi nebunilor crezători de minuni, bucuraţi-vă: cerşetorii vor domni împreună cu El! Gata cu dezamăgirea!”

Blind Date

Blind Date
to Dani in memory of our date with history
in December 1989

I still wonder what it would’ve been like
if we’d met,
if we’d talked,
if we’d touched each other more than my breath
on the green shoulders of your uniform
and your rifle’s breath tight on the shine of my hair
in that light unusually bright for December…
What would it all have been like
if your hands had shaken towards the trigger
and not towards my flowers -
the only ones that looked you in the eyes -
their colours shaking, too.

When we knelt down then – men, women, and children,
only you, sons were left standing. But on the inside
you were kneeling, too brought on your knees
by your mothers’ tears.
In the fear, the pain and the joy of the labour,
they were bravely bringing you into the world –
a world alive that you could, couldn’t shatter.

And I was thinking “From His vantage point, high there,
they’re merely a feeble, green caterpillar
bred from the dust of our hopelessness”
and I was praying
that all your bullets would end up
before the first one sprang out of your gun
and I was praying that the century that shut our mouths up
would break open and you would vanish
and I’d never cry my eyes on you again.
And keeping my gaze down
I couldn’t grasp the trembling of your hands -
the hands of a child growing
in one day as much as others grow in a thousand days -
so when you lowered down your gun and set it at my feet,
not my eyes, but my dreams gazed at you,
not my arms, but my longings embraced you.

Up, up above the wedding bells were chiming,
mysteriously felt by my heart
on the rhythm of our everyday dances…
until death do us part.

 

Blind date
Soţului meu,
în amintirea întâlnirii noastre cu istoria din decembrie 1989

Şi încă mă întreb cum ar fi fost
dacă ne-am fi întâlnit atunci,
dacă ne-am fi vorbit,
dacă ne-am fi atins
mai mult decât răsuflarea mea
pe umerii uniformei tale verzi
mai mult decât răsuflarea armei tale în părul meu
strălucind în soarele nefiresc de puternic în decembrie…

Şi cum ar fi fost
dacă mâinile tale ar fi tremurat în direcţia trăgaciului
şi nu în direcţia florilor mele
care nu se puteau opri nici ele din tremurat,
singurele care te priveau în ochi?

Când am îngenuncheat atunci bărbaţii, femeile şi pruncii
doar voi fiilor aţi rămas în picioare
pe dinăuntru însă îngenuncheaţi de lacrimile mamelor voastre
în teama, durerea şi bucuria travaliului aducător pe lume
- lumea cea vie pe care puteaţi, nu puteaţi s-o spulberaţi.
Şi mă gândeam „De-acolo de sus, unde e El,
ei nu sunt decât o neputincioasă omidă verde
născută din pământul neputinţelor noastre!”
şi mă rugam să se termine gloanţele tale
înainte de a ţâşni vreunul pe ţeava puştii,
mă rugam să se destrame veacul care ne-a destrămat gurile,
şi tu să dispari, să nu mai dau ochii şi lacrimile cu tine niciodată
şi privind în pământ
nu vedeam tremurul mâinilor tale de copil
care crescuse într-o zi cât alţii într-o mie;
când ţi-ai lăsat arma jos, la picioarele mele
nu cu ochii, ci cu visele te-am privit,
nu cu braţele, ci cu dorul te-am îmbrăţişat.

Băteau în ceruri clopote de nuntă
- nu le-auzeam, dar le puteam simţi -
în zilnic ritm al dansurilor noastre
până când moartea ne va despărţi.

Ce ia guvernul: banii mamelor sau mamele copiilor?

Pe toate posturile de ştiri se repetă halucinant şi deprimant că „se iau banii mamelor”. De fapt, chiar dacă informaţia asta este destul de îngrijorătoare, realitatea este, de fapt, şi mai tristă. Pentru că, până la urmă, nu li se vor lua mamelor banii, ci li se vor lua copiilor mamele şi, deşi mai greu de cuantificat „la buget”, consecinţele vor fi în mod sigur mai grave.

Şi până când această ştire va deveni viaţă (fiindcă în România ştirea precede trăirea pe care ar trebui să o reprezinte), miniştri care n-ar fi buni nici de bufoni aruncă proiectile de stres de pe ecrane. Cu o inconştienţă egalată doar de insensibilitate, aceşti indivizi, pe care mi-ar fi greu să-i numesc „domni” sau „oameni”, debitau azi diverse „variante de lucru”, poate pentru a da familiilor cu bebeluşi un spectru mai variat al temerilor cu care să se muncească peste weekend…(Pentru că vedeţi voi, deşi numărul variantelor creşte cu fiecare zi, „decizia va fi luată luni.”)

Apoi, ca într-o interminabilă secvenţă de teatru absurd, „demnitari” care n-ar fi demni nici de văcari, asigură poporul că nu trebuie să ne îngrijorăm, pentru că se vor construi „creşe de calitate” şi „centre maternale”. De parcă biata noastră ţărişoară, care de-abia supravieţuieşte (dez)echilibristicii crizei, ar putea, din decembrie până în ianuarie, să facă un salt de civilizaţie de câteva decenii.

Dar nu vă îngrijoraţi, dragi părinţi; un politician care se vrea mai răsărit, ne asigură că prin întoarcerea la muncă după primul an de viaţă al copilului, nu ne vom „deprofesionaliza”.  Când voi fugi profesional de la serviciu la centrul maternal (ce ţine de imaginaţia politicianului) ca să-mi iau bebeluşul cu febră (lucru care ţine de realitatea arzătoare), pentru a-l lăsa în grija eroului necunoscut, mă voi consola cu ideea că nu m-am deprofesionalizat.

 Aceste personaje descinse parcă dintr-o comedie neagră şi numite „guvernanţi”, îmi provoacă un sentiment de adânc dezgust. Copleşitoare sunt, însă, amărăciunea şi tristeţea care mă cuprind naiv şi repetitiv de fiecare dată când sunt izbită de totala lor lipsă de inteligenţă emoţională sau, spus mai pe româneşte, totala lor lipsă de bun simţ. Probabil că acu vreo jumătate de secol, au fost uitaţi prin vreun colţ de creşă şi, deşi de atunci au reuşit să se joace cu maşinuţe mai mari şi să bea din sticle mai colorate, aceşti bebeluşi fără mame, n-au reuşit deloc să crească.

Călătorind cu umbrela

Am vorbit azi la ora de engleză despre „things you can loose” – keys, face, weight, friends, hair, head, heart. Le-am pierdut pe toate la un moment sau altul, dar din fericire lucrurile pe care le pierd cel mai des sunt mănuşile (de obicei una pe pereche), pixurile (în schimb le „câştig” pe ale celorlalţi) şi umbrelele. Şi de când am născut, trebuie să recunosc că şi părul (păcat că nu e mai greu că aş pierde şi din greutate

Şi pentru că îmi pierd aşa de des umbrela, am ajuns să nici nu mai port una. În felul ăsta, nu numai că nu mai pierd nimic, dar şi am mâinile libere, o treabă foarte folositoare mai ales când ai nevoie de mâini pentru împinsul căruciorului. În zilele reci şi noroase prefer o geacă sau un hanorac cu glugă şi când nu dă bine să mă îmbrac aşa, sper pur şi simplu să am norocul să nu mă prindă ploaia în sprintul dintre taxi şi uşă.

Îmi amintesc însă de o zi senină şi călduţă de mai când norocul m-a părăsit. Mergeam pe jos spre o înâlnire de afaceri cu un potenţial client al DeClar. Aşa stând lucrurile am renunţat la obişnuitul meu stil casual mummy pentru stilul formal, menit să comunice împreună cu mapa de prezentare şi propria-mi elocvenţă că suntem nişte profesionişti adevăraţi. Mai aveam vreo jumătate de kilometru până la destinaţie când de nicăieri s-a pornit o ploaie fioroasă şi devastatoare pentru ţinuta mea profesională. Am avut brusc aceeaşi „originală” idee salvatoare ca şi vreo douăzeci de alţi plouaţi de pe trotuar: fuga spre cea mai apropiată intrare de bloc, să mă adăpostesc acolo. Dârdâind la grămadă, încercam să evaluez cu calm (?) situaţia în termeni de damage control. Care ar fi răul cel mai mic: să ajung la întâlnire la timp dar cu părul şi hainele leoarcă sau să aştept să treacă ploaia şi să întârzii? Sau să sun şi să spun că a intervenit ceva şi nu pot ajunge (dar atunci cum aş fi putut să vorbesc la o eventuală întâlnire reprogramată despre faptul că suntem creativi şi „resourceful” – adică avem capacitatea de a face faţă situaţiilor dificile?!)

În disperare de cauză, am început să mă rog pentru o soluţie. Dar ploaia nu s-a oprit şi rotiţele din cap mi se învârteau degeaba, în timp ce priveamcu invidie la trecătorii mai prudenţi care-şi vedeau de drum sub umbrele. Mi-a atras atenţia o adolescentă echipată nu doar cu umbrelă ci şi cu ipod, o fată frumoasă şi senină care aproape că dansa prin ploaie, sub umbrelă. Prinzându-mi privirea, fata m-a invitat cu mâna şi cu ochii sub umbrela ei. Fără să mă gândesc la neverosimilul situaţiei, am fugit sub umbrelă şi i-am spus salvatoarei mele că mă cheamă Andreea. O chema Adela, venea acasă de la şcoală şi avea timp „să vă duc unde doriţi să ajungeţi”. Wow!

În următoarele zece minute am povestit despre şcoală, muzică şi engleză. M-a condus până la intrare, mai ceva ca un taxi. Înainte de a-mi lua rămas bun, am scos o carte de vizită şi i-am întins-o, spunându-i că sper să-i pot fi şi eu de folos într-o zi. Cum mi-a citit numele, a început să râdă.

- Eşti Andreea Luncan, eşti chiar Andreea Luncan?

Era uimită şi bucuroasă.

Am asigurat-o că într-adevăr eram eu (ceea ce la momentul respectiv nu părea deloc o realizare).

- Am citit nişte articole scrise de tine şi îmi doream să te cunosc!

Când mi-am luat rămas bun de la ea, mai eram încă puţin supărată pe mine pentru imprudenţa mea şi puţin emoţionată pentru întâlnirea care urma, însă ştiam sigur că Dumnezeu îmi zâmbea şi pe strada mea răsărise soarele.