Recently, David received Romanian homework to analyze 20 verbs, looking at the function, tense and conjugation of each one.  It seemed a lot to him and he was stumped.  “ Maybe there is an interesting passage to read where you can find the verbs!” I thought to myself full of hope.   “Where are the verbs?” I asked encouragingly.  “They’re nowhere,” he said, “I have to find them on my own.” 

It seemed weird to me to come up with verbs without a context, the actions missing their surrounding circumstances – the people, objects, phenomenon and ideas which they usually tell about.  The verbs without context brought to mind philosophical discourses about love, sacrifice, friendship or beauty.  It is hard to believe that one can learn about love reading a philosophy about love, just as it is hard to believe one can learn the art of communication analyzing verbs without a context.

“Forget it for now, Christmas is coming!” David said brightly, snapping me out of my bitter meditation on verbs without context. Christmas!!! All at once, the living verbs of Jesus rushed to mind.  They’re not found in any essay in which God expresses His warm feelings for humanity.  And neither do we have to find them alone, fumbling through the labyrinth of our own challenges and failures.  On Christmas, God, the Creator of all, comes down into our context, destining Himself to be the helpless baby who will speak the divine verbs of the heavenly language to all times and all people. God disrobed Himself of heaven and clothed Himself in humanity, immersed himself in our tar and made us white as snow, wore our wounds and healed us, suffered our blindness and opened our eyes, handcuffed Himself to our limitations and freed us, received our hatred and loved us until the end, died our death and raised us for eternal life.

The love of God isn’t a manual or a discourse of abstract notions, but it is as tangible and concrete as a manger, a boat, bread or a cross.  In fact, the love of God isn’t something or another, somehow or other. The love of God is Someone; one flesh and bone Man – seen, heard, touched, pushed, loved, hugged, rejected, whipped and hung on a tree.  And the life of Jesus isn’t a dictionary of verbs without context.  The Son of God was born, grew up, proclaimed, healed, forgave, suffered, was crucified, rose again, went up to heaven and sent the Spirit, in order to TRANSFORM completely, as the most dynamic verb of change, MY CONTEXT AND DESTINY from disaster to eternal joy.

Christ was born for us.  Merry Christmas!

Mi s-a părut ciudat să mă gândesc la verbe fără context, la acţiuni lipsite de învelişul lucrurilor, de fiinţele, obiectele, fenomenele şi ideile despre care povestesc ele de obicei.

Verbele fără context mă duc cu gândul la tratatele de filosofie despre iubire, sacrificiu, prietenie sau frumuseţe. Îmi vine greu să cred că se poate învăţa iubirea citind o filosofie a iubirii, după cum îmi este greu să cred că se poate învăţa arta comunicării analizând verbe fără context.

„Las’ că vine Crăciunul!” mă consolează David, scoţându-mă din meditaţia amară la verbe fără context. Crăciunul!!! Îmi năvălesc dintr-odată în minte verbele trăirii lui Isus. Ele nu se găsesc într-un eseu despre iubire în care Dumnezeu îşi exprimă sentimentele alese faţă de umanitate. Şi nici nu trebuie să le aflăm singuri, bâjbâind prin labirintul propriilor frământări şi căderi. De Crăciun, Dumnezeu, Creatorul a toate, a coborât în contextul nostru înomenindu-se în bebeluşul neputincios care urma să rostească pentru noi verbele limbii divine la toate modurile, timpurile şi persoanele. El s-a dezbrăcat de cer şi s-a îmbrăcat în umanitate, s-a cufundat în smoala noastră şi ne-a făcut mai albi decât zăpada, a purtat rănile noastre şi ne-a vindecat, a plâns orbirea noastră şi ne-a deschis ochii, s-a încătuşat în limitările noastre şi ne-a eliberat, a primit ura noastră şi ne-a iubit până la capăt, a murit moartea noastră şi ne-a înviat pentru viaţă eternă.

Dragostea lui Dumnezeu nu este un manual sau un tratat de noţiuni abstracte, ci este la fel de palpabilă şi concretă ca o iesle, o barcă, o pâine sau o cruce. De fapt, dragostea lui Dumnezeu nu este ceva sau altceva, cumva sau altcumva. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este Cineva: un Om în carne şi oase – văzut, auzit, atins, împins, iubit, îmbrăţişat, respins, biciuit şi atârnat de un lemn. Iar viaţa lui Isus nu este un dicţionar de verbe fără context. Fiul lui Dumnezeu s-a născut, a crescut, a vestit, a vindecat, a iertat, a suferit, s-a răstignit, a înviat, s-a înălţat şi şi-a trimis Duhul, pentru A TRANSFORMA cu totul, precum cel mai dinamic verb al schimbării, CONTEXTUL ŞI DESTINUL MEU de la dezastru la bucurie eternă.

Cristos s-a născut pentru noi. Crăciun fericit!

Excursia noastră la Roma a început într-un moment foarte prielnic, cu o zi după data la care fusese profeţit un cutremur şi cu trei zile înainte de data la care fusese profeţit sfârşitul lumii. După un zbor înghesuit şi sonor, dar lin , ne-am descurcat destul de bine cu găsirea gării, luarea trenului şi drumul până la hotel. Apoi, în fiecare dimineaţă, echipaţi cu rucsaci, şepci de soare şi cărucior, am cutreierat Roma de la Santa Maria Maggiore la Fontana di Tritone, Fontana di Trevi, Piazza di Spagna şi Parco Borghese, de la Colloseo la Foro Romano, Fori Imperiali, Colonna Traiano, Piazza Campo de’ Fiori, Piazza Navona, Pantheon, Vatican (unde nu am intrat din cauza înghesuielii), Castel Sant Angelo, Parco Gianicolense şi Trastevere.

Am văzut multe, dar sunt convinsă că n-am văzut tot ce am fi putut vedea dacă am fi fost singuri. Copiii ne-au îngreunat, încetinit şi determinat să ne ocupăm de „treburi murdare” când ne-a fost lumea mai dragă: am schimbat scutece în Piaţa Navona şi apoi am căutat unele dintre cele mai greu de găsit obiective turistice – coşurile de gunoi. Tot din cauza copiilor, am mers la culcare destul de devreme; într-o singură seară am ieşit să vedem Coloseumul luminat, dar am fost cam dezamăgiţi, pentru că sclipirile lui firave erau înghiţite de iluminatul stradal. În schimb Columna lui Traian şi Forumul Imperial ne-au încântat cu nimburi de
lumină colorată.

Cu siguranţă, am fi putut vedea şi experimenta mai multe fără copii. Fără copii, am fi putut vizita mai multe într-un timp mai scurt şi cu bani mai puţini. Aşa că, sperăm să evadăm din când în când şi fără ei (dar nu le spuneţi nimic, nici lor, nici bunicilor). Însă cu copiii, am văzut cu siguranţă mai mult. Pentru că am văzut acelaşi lucru de mai multe ori în acelaşi timp şi altfel, de fiecare dată. Privind prin ochii Ioanei-Sofia, nu doar Fontana di Trevi, ci şi apa însăşi ni s-a părut fermecată. Un câine, o pasăre, o pălărie cu boruri colorate, o cupolă strălucind în soare, un alt copil în cărucior, un mac roşu unduindu-se în iarbă îi stârneau chiote de bucurie şi uimire. Iar datorită lui David, forumul roman n-a fost doar o fascinantă călătorie în trecut ci şi o goană zburdalnică printr-un imens labirint compus din ruine, coloane, poteci, palmieri şi oameni. Iar când ne-a prins acolo o ploaie torenţială, acest history land s-a transformat pentru el într-un veritabil aqua land plin de surprize. Râsul şi entuziasmul lui ne-au ajutat să nu percepem venirea ploii ca pe o ratare, ci ca pe o aventură.

La principalele obiective turistice am avut ghiduri audio. Ştiţi cum sunt astea, nu? Un fel de telefoane care îţi povestesc ce vezi, ajutându-te să înţelegi ce-ai sub ochi, dar nu poţi percepe sau pricepe. Pe lângă că sunt destul de scumpe, aceste ghiduri audio sunt şi incomode fiindcă îţi ocupă o ureche şi o mână. Pe deasupra mai sunt şi pretenţioase; dacă vrei să le poţi folosi trebuie să înţelegi bine o limbă de circulaţie internaţională şi să te concentrezi în acelaşi timp la ce vezi şi la ce auzi. Ghidurile audio îţi consumă banii, îţi ocupă mâinile şi îţi dau bătăi de cap – trebuie să le porţi de grijă fiindcă plăteşti scump dacă le distrugi sau le pierzi în marea înghesuială. Însă merită să ai un ghid audio, fiindcă acesta te ajută să descoperi povestea închisă într-o ruină sau legenda din care s-a născut o operă de artă şi poate chiar o fărâmă din mentalitatea unui popor. Ne-am luat ghiduri audio la unele dintre obiective, însă datorită copiilor am avut peste tot ghiduri video, cu ajutorul cărora ochii noştri s-au deschis spre lumi paralele şi, în ciuda limitării, solicitării, oboselii şi cheltuielii, am văzut mai mult, mai colorat, mai frumos.

Vorbele-i libere
ca o mână vindecată
de pedeapsa cuielor
Te prinseră de durere:
„Aminteşte-mă, Doamne!”
Atât avu îndrăzneala să ceară

„Vei veni”
Cuvintele lui -
picioare dezlegate
din cătuşa căderii
îngenunchează
pentru întâia,
pentru ultima oară
pentru deplina oră
eliberate.

„În Împărăţia ta”
blând balsam
peste inima-ţi rană
îmbrăţişarea caldă
a celui ce Te iubeşte
în clipa totului
a nimicului
cerând doar amintirea
Celui ce va dansa fără el,
nevrednicul,
la sărbătoarea cea dreaptă
a biruinţei.

Ce limpede în ultimă clipă
privirea-ţi
spre Cel ce te cunoaşte
de dinainte de clipirea zorilor
În cea dintâi duminică
odihnindu-mă
te-am visat
şi-am desenat cu degetul pe cer
o cruce,
încă una
mi-a sângerat mâna
de durerea orelor,
de fericirea
venirii tale acasă
ştiind c-ai să mă găseşti
înainte ca aziul tău
s-apună-n totdeauna

Vor fi şi amintiri,
limpezi şi nelimpezi
despre Mine,
despre tine chiar
dar asta mai târziu,
după ce noi salutăm heruvimii
îngenunchiaţi de uimire
în lacrimile şi zâmbetele
venirii noastre acasă

Mai jos de noi
amintirile
în vreme ce tu vei dansa,
vei cânta fără grai
vei atinge nestins Răsăritul -
cel dintâi vei gusta vinul slavei
la nunta din rai.

 Canalele de shopping ne invită să încercăm fără griji produse-minune, garantându-ne că ne vom primi banii înapoi dacă la capătul unei luni de încercare nu suntem mulţumiţi de rezultat.

 Mai răspândite chiar decât produsele – ciornă, sunt relaţiile – ciornă, fiindcă nu doar la locul de muncă avem perioade de probă. Ne-am obişnuit să trăim ca şi când nimeni n-ar fi de neînlocuit, nu doar la birou, ci şi acasă. Chiar şi cei care au sfârşit-o cu probele şi sunt dedicaţi celui de lângă ei, se consideră uneori martiri fiindcă nu-şi pot trimite partenerii înapoi de unde au venit, recuperându-şi în acelaşi timp “investiţia” când nu sunt mulţumiţi de rezultat.

Însă civilizaţia ciornelor se reflectă cel mai puternic în relaţiile noastre cu cei mai mici dintre copiii noştri. Există aşteptarea ca orice cuplu care se consideră civilizat, să se supună, în momentul când află că aşteaptă un copil, unui asalt concentrat de teste genetice. Aceste teste, pentru care nu suntem niciodată pregătiţi, au menirea să verifice dacă rezultatul înmulţirii noastre este destul de corect încât să merite a fi trecut pe caietul de casă. Uneori, cuplul civilizat şi raţional aproape îşi pierde minţile de teamă şi teroare când primeşte rezultatul testelor recomandate de medic “pentru liniştea voastră”. Căci acest rezultat se prezintă de cele mai multe ori ca un lung şir de posibilităţi şi statistici care descriu ipotetice situaţii înfricoşătoare. Nu operăm cu cifre clare, ca în caietele lui David, ci cu numere care ne vorbesc despre toată lumea şi despre nimeni în particular, dar mai ales cu emoţiile şi spaimele din spatele lor. Pe fondul acestor frici şi nelinişti, un străin în alb ne prezintă numărul de umbre de suspiciune că embrionul (nu „bebeluşul” şi, în nici un caz, „copilul vostru”) ar putea suferi de o anumită imperfecţiune. Dacă numărul acestor umbre este mai ridicat decât în alte cazuri, suntem sfătuiţi să ne supunem unor teste „şi mai concludente” (?!) sau să „facem o întrerupere” şi să încercăm din nou. Aşa cum îl sfătuieşte Dani pe David să întrerupă rezolvarea unei probleme de matematică şi s-o ia de la capăt, dacă s-a înfundat într-un raţionament greşit. Câte capodopere nepreţuite or fi fost aruncate la gunoi, de către oameni civilizaţi şi raţionali, subjugaţi sălbatic şi iraţional de statisticile fricii?! Când ne-am pierdut credinţa în suveranitatea lui Dumnezeu şi în sanctitatea vieţii umane, o prietenie, o căsnicie, o sarcină, pe scurt, o persoană, poate deveni pentru noi o simplă ciornă.

Problema pentru propriile noastre persoane este că tot ce facem altora rămâne scris cu cerneală de neşters în caietul nostru. Şi fiecare dintre noi are unul singur pentru toate materiile, aşa cum Dorian Gray avea un singur portret. Iar acest singur caiet conţine uneori mai puţine file decât ne-am dori. Şi dacă paginile pe care le scriem sunt ciorne, da, le putem rupe, dar nu, nu le putem nicidecum înlocui. Şi oare dacă ne trăim viaţa ca pe-o ciornă timp de treizeci – patruzeci de ani, vom mai avea destule file şi zile încât să putem scrie ceva semnificativ, pe curat?

Deşi am râs de bunicul furios şi neputincios, mă regăsesc adesea în postura lui. Bat din picioare, pocnesc din degete sau explodez de-a dreptul pentru că oamenii din jur nu se poartă cum consider eu de cuviinţă. Nu se distrează când ar trebui să se distreze. Nu se îngrijorează pentru lucruri evident îngrijorătoare. Nu muncesc când e de muncit şi nu dorm când e de dormit. Nu exersează când ar trebui să se perfecţioneze. Nu citesc când ar trebui să se informeze. Nu mănâncă, nu postesc, nu vorbesc, nu tac, nu salută, nu răspund, nu pleacă, nu vin, nu explică, nu înţeleg…sau cel puţin, nu după „calendarul” meu.

Mă consolez cu gândul că nu doar eu şi bătrânul din parc tânjim prosteşte să controlăm lumea; cărţile şi filmele despre inele fermecate şi baghete magice îmi arată că mulţi alţii suferă de aceeaşi boală. Conştienţi de neputinţa lor, unii s-au rugat pentru seninătatea de a accepta, curajul de a schimba şi înţelepciunea de a şti când să fii curajos şi când să fii senin. Aş vrea să se-nfiripe şi în mine seninătatea, curajul şi înţelepciunea din această rugăciune….Ca să mă pot bucura de cei din jur chiar dacă nu-şi conduc „cartul” în stilul şi în ritmul meu, chiar dacă nu ţin cont de calendarele mele.

Oamenii sunt ca primăvara asta care vine când vrea sau mai bine zis, nu vine când vreau eu, deşi m-am pregătit s-o întâmpin cu tot tipicul. Am întins mâna, am schimbat pagina în calendar, am dat şi primit mărţişoare, am tremurat în căutarea ghioceilor, ba chiar i-am şi sărbătorit venirea la cofetărie cu colegele. A fost cald şi bine înăuntru, am râs şi ne-am distrat şi aproape am uitat că primăvara lipsea de la propria-i petrecere. Însă când am ieşit, ne-a bătut vântul şi ne-a udat zăpada, de nu mai ştiam unde să ne ascundem. În ciuda tuturor eforturilor noastre, era tot iarnă. Anotimpurile naturii şi ale inimii uneori se plimbă agale iar alteori dau năvală, după un scenariu secret, după o agendă ascunsă. Iarna nu dispare când schimb foaia în calendar iar primăvara nu vine când pocnesc din degete.

Pacea nu îmi dă pace dacă în spatele ei se ascunde dictatura, teroarea şi încarcerarea unui popor prin zeci de ani de stare de necesitate, cum s-a întâmplat în Egipt şi în alte ţări din zonă.

Pacea nu îmi dă pace dacă înseamnă înfrângerea unui om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Sau teama de schimbare a unei femei care mai degrabă acceptă abuzul decât lupta ruperii de trecut şi a unui nou început.

Nu-mi dă pace pacea nici când se confundă cu falsa victorie a celui care trăieşte duplicitar şi reuşeşte să îşi ascundă cu succes (?) păcatul în spatele unor respectabile aparenţe, confundând liniştea lipsei de confruntare cu o victorie. De fapt, trăind astfel îşi pierde viaţa, valorile, prietenii, poate sufletul.

Nu-mi dă pace pacea nici când înseamnă aprobarea şi aplauzele societăţii noastre post moderne, care prin respectul aparent şi lipsit de discernământ faţă de orice alegere, respinge de fapt adevărul de bun simţ că nu toate călătoriile au aceeaşi destinaţie. În această privinţă, postmodernismul este în război cu Scriptura, care ne vrea rostitori iubitori (şi nu neapărat liniştitori) ai adevărului. Postmodernismul ne cheamă să încurajăm fiecare persoană pe drumul ei. Ca la o cursă de atletism în care fiecare aleargă pe culoarul său, în aplauzele şi ovaţiile mulţimii. Cel mai paşnic, mai tolerant şi mai apreciat lucru este să te alături binevoitor suporterilor. Însă dacă ştii că unele culoare au în loc de linia de finiş o prăpastie fără fund, strigătele şi avertismentele sunt calea iubirii şi nu ovaţiile, aclamaţiile sau senina acceptare a alegerilor fiecărui individ.

Uneori pacea nu este un aliat adevărat, ci un duşman de moarte deghizat în prieten bun. Primăvara trecută eram gravidă în 38 de săptămâni când, la capătul unei luni de chin fizic şi psihic, am solicitat stresată doctorului un set de analize. Acesta mi-a dăruit un zâmbet blând şi, asigurându-mă că n-am nici un motiv de îngrijorare, mi-a dat totuşi trimitere la analize, pentru „pacea şi liniştea dumneavoastră”. Această afirmaţie a fost făcută pe tonul profesionistului calm şi echilibrat care tratează cu un necunoscător naiv, aflat în pericol să-şi piardă minţile (partea cu pierdutul minţilor mi se potrivea destul de bine). Accentul pus de doctor pe pacea şi liniştea mea, conţinea mesajul nerostit că acestea ar trebui să fie marele meu scop, ceea ce mi se părea mie naiv, pentru că dacă liniştea şi pacea mi-ar fi fost scop suprem, n-aş fi ales să mai am un copil . Rezultatul analizelor prescrise pentru „liniştea mea” a fost destul de îngrijorător pentru doctor încât să-şi justifice decizia de a-mi face operaţie cezariană de urgenţă, prin „risc fetal şi risc matern”. Plânsul fetiţei mele la întâlnirea cu lumea a fost pentru mine strigătul victoriei care mi-a adus pacea veritabilă, la capătul unei lupte lungi şi anevoioase.

Indiferent dacă se obţine sau nu prin luptă, pacea este minunată când înseamnă adevăr şi armonie. Însă atunci când presupune ascunzişuri prin hăţişurile terorii, minciunii sau ipocriziei, pacea nu este doar o prostie, ci şi o nebunie.

This week I relived again the tormenting agony of the journey of forgiveness, when with a consistency worthy of a better cause, our wonderful and intelligent 10-year-old boy lied, suckered, feint, cheated and in a word, betrayed us – the theme of the betrayal? Homework.

For reasons of security, I will not divulge here the brilliant scheme through which over the course of a few weeks, David succeeded to give the impression that he was doing all of his homework consistently and with good will when in fact he was only doing a small part of it, while enjoying at the same time, all the privileges of an honorable child, including an awesome birthday party.

Eventually, the parents wizened-up – the transgression (or better said, the empty pages) emerged, the excuses and extenuating circumstances ran out, we explained the consequences and discussed the loss of trust. After all this, silence came and there we were, child and parents face to face with the reality: his need to be forgiven, our need to forgive him.

That’s how for me, the fight began between my mind which knows that forgiveness is right and essential, and my heart anchored with stubbornness in other’s failings; my hypocritical heart which refuses to look in the mirror. I seized my heart by the shoulder and threw it in front of the big mirror in the hallway, commanding it to keep its eyes open. And then I remembered when I was in 6th grade, afraid that I would get a bad grade in History, I stole the pile of tests from the teacher’s office (of which I had access to because I was his trustworthy helper as bearer of the maps) and crumbling them methodically, I threw them all in the toilet. (I was quite sly, so much so that I knew if I would have only taken my test, I would have been suspected of stealing them, despite my air of angelic purity.)

Suspecting nothing, the good teacher came the next week to class and apologized in front of the children because he lost the tests. Who knew if the poor guy thought, because of my villainy, that he was confronted with the beginning of early onset Alzheimer’s! The mirror didn’t forgive me, and it showed me with honesty that my son didn’t exceed me in meanness, or in hypocrisy, or in the need for forgiveness. (And this not only in regard to what I did twenty years ago.)

However the mirror is only the starting line of forgiveness: looking at my own sins convinces me to drop the stone from my hand, but doesn’t give me the strength to carry out the journey of forgiveness to its end; it doesn’t give me the strength to forget that I was hurt and to love without restraint. Beyond the big mirror, there is a small table for two where I sit with my Dad, just us, until I am engulfed by the divine amnesia of He Who forgave me freely, not because of mirrors or memories.

Săptămâna asta am retrăit din nou chinuitoarea agonie de pe drumul iertării, când cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, minunatul şi inteligentul nostru băiat de 10 (ani) ne-a minţit, fraierit, fentat, trişat, într-un cuvânt, trădat. Tema trădării? Tema de casă.

Din motive de securitate , nu voi dezvălui aici strălucita schemă prin care timp de câteva săptămâni, David a reuşit să dea impresia că îşi face toate temele de casă, cu consecvenţă şi bunăvoinţă, când executa, de fapt, doar o mică parte din ele, bucurându-se în tot acest timp, de toate privilegiile unui copil onorabil, inclusiv o petrecere trăsnet de ziua lui.

Până la urmă, părinţii s-au deşteptat, păcatele – sau, mai bine zis paginile goale – au ieşit la iveală, scuzele s-au epuizat, circumstanţele atenuante au expirat, consecinţele au fost explicate şi discuţia despre pierderea încrederii purtată. După toate acestea, s-a lăsat tăcerea şi am rămas, copil şi părinţi, faţă în faţă cu realitatea: nevoia lui de a fi iertat, nevoia noastră de a-l ierta.

Aşa a început pentru mine lupta între mintea care ştie că iertarea este dreaptă şi neapărată şi inima ancorată cu încăpăţânare în căderile celuilalt, ipocrita de inimă care refuză să privească în oglindă. Mi-am apucat inima de un umăr şi am trântit-o în faţa oglinzii mari de pe hol, poruncindu-i să-şi ţină ochii deschişi. Şi-atunci mi-am amintit că pe când eram în clasa a VI-a, speriată că voi primi o notă proastă la istorie, am furat teancul cu teste din cabinetul profesorului (la care aveam acces pentru că eram ajutorul lui de nădejde, purtătoarea hărţilor) şi fărâmiţându-le metodic, le-am aruncat pe toate în toaletă. (Am fost destul de şmecheră încât să ştiu că dacă aş şterpeli doar testul meu, aş putea fi suspectată că l-am furat, în ciuda aerului meu de puritate angelică.) Nebănuind nimic, bunul profesor a venit săptămâna următoare la ore şi şi-a cerut scuze în faţa copiilor pentru că ne-a rătăcit testele. Cine ştie dacă n-a crezut sărmanul, din cauza ticăloşiei mele, că se confruntă cu un debut timpuriu de Alzheimer! Oglinda nu m-a iertat, ci mi-a arătat cu onestitate că fiul meu nu mă întrece nici în mârşăvie, nici în ipocrizie, nici în nevoia de iertare. (Şi asta nu numai când e vorba de ce-am făcut acum douăzeci de ani.)

Însă oglinda este doar kilometrul zero al iertării: arătându-mi păcatele, mă convinge să las piatra din mână, dar nu îmi dă puterea de a merge până la capăt pe drumul iertării, nu îmi dă tăria să uit că am fost rănită şi să iubesc fără oprelişti. Dincolo de oglinda mare, se află o masă mică pentru doi, la care mă aşez şi stau cu Tata, între patru ochi, între două inimi, până când mă cuprinde amnezia divină a Celui care m-a iertat liber, neîmpins de oglinzi, neînvins de amintiri.  

Amnezia iubirii

M-am trezit înfăşurată în cearşafurile amintirilor
ca într-un giulgiu de ceară
împietrite mâinile, prea grele
ca să şteargă de pe pleoape
nisipul dur al coşmarului neuitat.
Lacrimile – oglinzi înroşite
de chipul durerii şi rănii
neiertate, nevindecate,
îmi lasă dâre de foc pe obraji.
Trupul de ghips -
prea greu să-şi întoarcă inima
spre cel ce mi-a greşit.

Cum poţi Tu oare
să te trezeşti dimineaţa
îmbrăţişat de aripi,
neamintindu-ţi coşmarul a ceea ce am fost,
nepăsător la urletul cuielor pe care şi azi
inima mea le bate în  mâinile Tale?!

În fiecare zi
alegând amnezia iubirii
Tu zbori spre ceea ce voi fi.