Blind Date

Blind Date
to Dani in memory of our date with history
in December 1989

I still wonder what it would’ve been like
if we’d met,
if we’d talked,
if we’d touched each other more than my breath
on the green shoulders of your uniform
and your rifle’s breath tight on the shine of my hair
in that light unusually bright for December…
What would it all have been like
if your hands had shaken towards the trigger
and not towards my flowers -
the only ones that looked you in the eyes -
their colours shaking, too.

When we knelt down then – men, women, and children,
only you, sons were left standing. But on the inside
you were kneeling, too brought on your knees
by your mothers’ tears.
In the fear, the pain and the joy of the labour,
they were bravely bringing you into the world –
a world alive that you could, couldn’t shatter.

And I was thinking “From His vantage point, high there,
they’re merely a feeble, green caterpillar
bred from the dust of our hopelessness”
and I was praying
that all your bullets would end up
before the first one sprang out of your gun
and I was praying that the century that shut our mouths up
would break open and you would vanish
and I’d never cry my eyes on you again.
And keeping my gaze down
I couldn’t grasp the trembling of your hands -
the hands of a child growing
in one day as much as others grow in a thousand days -
so when you lowered down your gun and set it at my feet,
not my eyes, but my dreams gazed at you,
not my arms, but my longings embraced you.

Up, up above the wedding bells were chiming,
mysteriously felt by my heart
on the rhythm of our everyday dances…
until death do us part.

 

Blind date
Soţului meu,
în amintirea întâlnirii noastre cu istoria din decembrie 1989

Şi încă mă întreb cum ar fi fost
dacă ne-am fi întâlnit atunci,
dacă ne-am fi vorbit,
dacă ne-am fi atins
mai mult decât răsuflarea mea
pe umerii uniformei tale verzi
mai mult decât răsuflarea armei tale în părul meu
strălucind în soarele nefiresc de puternic în decembrie…

Şi cum ar fi fost
dacă mâinile tale ar fi tremurat în direcţia trăgaciului
şi nu în direcţia florilor mele
care nu se puteau opri nici ele din tremurat,
singurele care te priveau în ochi?

Când am îngenuncheat atunci bărbaţii, femeile şi pruncii
doar voi fiilor aţi rămas în picioare
pe dinăuntru însă îngenuncheaţi de lacrimile mamelor voastre
în teama, durerea şi bucuria travaliului aducător pe lume
- lumea cea vie pe care puteaţi, nu puteaţi s-o spulberaţi.
Şi mă gândeam „De-acolo de sus, unde e El,
ei nu sunt decât o neputincioasă omidă verde
născută din pământul neputinţelor noastre!”
şi mă rugam să se termine gloanţele tale
înainte de a ţâşni vreunul pe ţeava puştii,
mă rugam să se destrame veacul care ne-a destrămat gurile,
şi tu să dispari, să nu mai dau ochii şi lacrimile cu tine niciodată
şi privind în pământ
nu vedeam tremurul mâinilor tale de copil
care crescuse într-o zi cât alţii într-o mie;
când ţi-ai lăsat arma jos, la picioarele mele
nu cu ochii, ci cu visele te-am privit,
nu cu braţele, ci cu dorul te-am îmbrăţişat.

Băteau în ceruri clopote de nuntă
- nu le-auzeam, dar le puteam simţi -
în zilnic ritm al dansurilor noastre
până când moartea ne va despărţi.